Bruegel, un think-tank din Bruxelles specializat in energie, a publicat saptamana trecuta un document de politica axat pe ceea ce are nevoie UE pentru a atinge obiectivele sale declarate de zero emisii nete si cat ar costa acest lucru. Se pare ca, pentru a atinge aceste obiective, blocul comunitar ar trebui sa cheltuiasca 1,3 trilioane de euro, in fiecare an pana in 2030. Dupa aceea, pretul pentru tranzitie sare la 1,54 trilioane de euro anual si ramane la acest nivel pana in 2050.
Suma impresionanta care trebuie cheltuita pentru tranzitie este impartita de Bruegel in trei categorii: aprovizionare cu energie, cerere de energie si transport. Aceasta poate fi, de asemenea, o subestimare de catre UE insasi deoarece nu include toate costurile asociate tranzitiei, omitand, de exemplu, costurile de finantare care ar putea fi doar ele destul de mari. Dupa cum subliniaza Bruegel, costul de finantare a investitiilor va fi semnificativ pentru agentii cu probleme de lichiditati, iar finantele publice va trebui sa intervina cu instrumente de reducere a riscurilor pentru a facilita investitiile private.
Acest lucru inseamna ca Uniunea Europeana va trebui sa majoreze subventiile pentru a motiva investitorii privati sa i se alature in finantarea tranzitiei. Aceasta ar putea fi o sarcina dificila avand in vedere contextul actual al tehnologiilor de tranzitie, care se caracterizeaza printr-o cerere scazuta, in ciuda sprijinului guvernamental puternic sub forma de subventii.
Iar Uniunea Europeana reprezentata de bratul sau executiv, Comisia omite si alte costuri din planurile sale financiare pentru tranzitie. Aceasta nu include in buget costurile de productie asociate acestei tranzitii, iar acestea ar putea fi, de asemenea, foarte mari. Dupa cum noteaza Bruegel, dezvoltarea capacitatii locale de productie in conformitate cu o politica care prevede ca 40 % din tehnologia europeana de tranzitie sa fie fabricata in cadrul blocului comunitar ar necesita investitii suplimentare de 100 de miliarde de euro anual, de acum pana in 2030.
Se pare ca lista continua sa fie completata, dar cine o va completa si cum isi va permite acest lucru devine din ce in ce mai neclar. Desigur, la prima vedere, platitorii sunt foarte clari: guvernele si investitorii privati. Sub acest aspect, lucrurile devin interesante si provocatoare.
Guvern[mepr-show rules=”1611″ unauth=”both”]ul primeste bani de la contribuabili. Asadar, partea guvernamentala din factura tranzitiei va fi, de fapt, platita de cei care platesc impozite si care voteaza. Dar, in conditiile in care tranzitia va deveni si mai costisitoare decat este deja, guvernele europene va trebui sa gaseasca mai multi bani decat se asteptau anterior pentru a-si aduce contributia la binele ecologic comun, ceea ce ar insemna taxe mai mari. Asta in timp ce incearca in acelasi timp sa stimuleze contribuabilii sa adopte stiluri de viata mai ecologice si mai costisitoare.
Conform Bruegel, in perioada 2025-2030, va fi necesar sa se abordeze implicatiile distributive complexe ale decarbonizarii cladirilor si transporturilor, ale caror reduceri de emisii au fost pana acum relativ mici. Evitarea reactiilor politice negative poate implica acordarea de stimulente financiare gospodariilor in schimbul adoptarii unor tehnologii ecologice mai costisitoare.
Aceasta este o adevarata enigma, deoarece se reduce efectiv la faptul ca guvernele europene iau bani de la oameni cu o mana si le dau inapoi cu cealalta, totul in scopul de a reduce emisiile de dioxid de carbon cu 55% fata de nivelurile din 1990 pana in 2030 si apoi de a atinge un nivel net zero pana in 2050.
Judecand dupa ultimele evenimente politice din Europa, in special din Germania, Romania si acum Franta, lucrurile nu merg bine.
Situatia s-ar putea inrautati si mai mult in viitorul apropiat, in conditiile in care Bruegel are o sugestie clara cu privire la modul in care se poate asigura existenta banilor necesari pentru tranzitie: prin legarea efectiva a tuturor politicilor nationale de pactul verde european. In prezent, UE incearca sa isi atinga obiectivele de tranzitie prin intermediul unui sistem care include planuri nationale privind energia si clima (PNIESC planul national integrat energie-schimbari climatice in Romania). Conform Bruegel, pentru a fi eficiente, PNIESC-urile trebuie transformate in adevarate strategii nationale de investitii ecologice, oferind un punct de referinta pentru investitori, parti interesate si cetateni in luarea deciziilor de investitii.
Guvernele ar trebui sa fie obligate sa prezinte in planurile lor integrate o analiza detaliata, de jos in sus, a nevoilor lor de investitii ecologice, precum si o foaie de parcurs de punere in aplicare cu etape clare sau indicatori-cheie de performanta (KPI), a mai scris think tank-ul, sugerand practic ca politicile de tranzitie ar trebui transformate in centrul si baza tuturor politicilor nationale.
Desi acest lucru ar putea fi posibil oricum dificil de realizat cu toate guvernele pro-tranzitie din UE punerea in aplicare ramane dependenta de investitii de peste un trilion de euro in fiecare an pana in 2030 iar europenii sunt deja destul de suparati de cresterea costului vietii.
Bruegel califica criticile aduse politicilor climatice ale UE drept populism si ii acuza pe critici ca fac afirmatii false cu privire la daunele pe care tranzitia le-ar aduce competitivitatii UE. Cu toate acestea, OilPrice scrie ca tranzitia face viata in UE mai scumpa, afectand competitivitatea intreprinderilor europene si amenintand chiar supravietuirea acestora.
Imaginea utilizata in acest articol a fost preluata de pe site-ul Economica si poate fi vizualizata direct aici.
[/mepr-show]